Volumul de povestiri, primul postum al autorului, ne infatiseaza anii ’50-’60 vazuti atat prin prisma a doi copii din Bacau (un Bacau pe care „ulita copilariei” se numeste insa „Ivestalin”), cat si prin privirea retrospectiva venita dinspre contemporaneitate. Amintirile sunt presarate de ironie (si autoironie) benigna, aproape gingasa, cand este vorba despre personaje si de un sarcasm usturator in crescendo fata de epoca ce a inghitit atatea vieti si a schilodit atatea… copilarii. Limbajul foarte maleabil are o certa nota de oralitate – inclusiv prin folosirea formei fara „ra” la mai-mult-ca-perfect plural – aproape reportericeasca, dar pastreaza savoarea stilului literar a carui creionare se vede in stadiu incipient intr-un volum mai vechi, „Mostenirea tinichigiului”.